Cand tocmai venim pe lume, nu ne putem da seama ca suntem condamnati la singuratate. Cea mai grea si nemiloasa boala dintre toate cate sunt este singuratatea sau, mai bine zis, impresia constanta de a fi singur pe lume. Acest sentiment blestemat e mai nemilos decat cancerul pentru ca ne omoara pe toti lasandu-ne pe picioare sa ne chinuim. Asa ajungem sa ne uitam in jur fara sa vedem si sa ascultam pe altii fara sa auzim, pentru ca inauntrul nostru se naste un cadavru.
Spre deosebire de cancer, singuratatea este o boala fara scrupule. De ce? Pentru ca numai cand esti singur ( deci bolnav) ajungi la moarte insa continui sa te zbati ca un peste pe uscat fara sa-ti dai seama ca nimic din agonia ta nu va alunga boala, din contra. Esti condamnat sa te chinui, deci sa traiesti murind sau, si mai rau, sa mori traind. Daca ar fi sa fac o comparatie indrazneata, cancerul te lasa sa te zbati, sa urmezi tratamente dificile, sa-ti pierzi speranta si tot parul cu ea dar, dupa toate astea, iti rasplateste lupta cu o vindecare miraculoasa si inexplicabila. Cancerul iti apreciaza si plateste eforturile depuse pe cand singuratatea te lasa sa te zbati, se bucura ca esti al ei si-ti ranjeste in fata ori de cate ori indraznesti sa te amagesti ca ai fi un om sanatos. Adevarul trebuie spus: nu exista om sanatos ci doar om cu multa imaginatie care se crede sanatos.
Inca de la inceput, suntem condamnati la boala aceasta in schimb ajungem sa o constientizam destul de tarziu, poate chiar mult prea tarziu, adica atunci cand suntem deja morti pe picioare.
Capcana vietii este copilaria. Inceputul, intrarea in joc, venirea pe lume. Nimeni nu a cerut nimic dar nu stiu de ce si mai ales pentru ce , ne nastem si avem impresia ca toate-s de partea noastra. Aceasta impresi creeaza si absurda ideea cum ca viata este un dar. Inca din scutec, la inceput primim atentie si suntem meniti sa fim in centrul atentiei. Si da, viata noastra este un dar dar nu pentru noi ci pentru parinti. Ei au decis sa le fie dat un cadou, s-au jucat de-a Creatorul si in cazul in care ne pretuiesc si se bucura de ce au creat, ei sunt responsabili pentru iluziile roz pe care ne le facem despre lume in primii ani ai existentei.
Parintii iubitori ce pretuiesc cadoul, ne dau atentie, tandrete, caldura. Ne dau tot ce au pana cand noi, orbiti de atata bine, ne gandim ca toata viata vom fi alintati de atentia lor permanenta. In acest moment singuratatea nici ca putea parea mai departe. Ei bine, parintii adevarati ar face orice pentru bucatelele rupte din ei si de-ar putea, chiar ar fi acolo pentru noi toata viata, in schimb, Dumnezeu a hotarat ca exista un sfarsit pentru fiecare, iar parintii, dragii de ei, nu sunt eterni , deci nu se abat de la regula divina.
Cand suntem atat de mici incat nu ne putem purta de grija, este interzis sa fim singuri. Nu sta in legea firii sa avem momente de solitudine. Suntem supravegheati, acompaniati, asistati , indrumati si cand se intampla sa fim singuri, ne dam seama ca e un moment gol, de vid ce duce la plictiseala. Ne plictisim cu noi insine. Iar ca sa omori plictiseala nu e nevoie decat un suflet cald cu care sa poti sa schimbi o vorba. La o varsta atat de frageda, mama ne vegheaza mereu asa incat, o data ce am gasit sufletul cel mai cald, plictiseala trece repede si deci singuratatea e departe de a ne prinde in ghearele ei.
In schimb, aceasta boala ne este predestinata si mai presus de toate este rabdatoare. Stie exact in ce moment sa ajunga la tine si sa te loveasca in crestetul inimii incat nici un stop cardiac nu ar fi mai daunator. Cand esti mic si naiv, te inchizi intr-o lume a ta , incerci sa traiesti pe un nor pufos dar pe urma, o data ce cresti si te tranformi in om mare, atunici, singuratatea ajunge la tine. Dupa ce te-a asteptat sa cresti, devii al ei. Recunosc ca nu are o munca usoara si ii dau meritele ce i se cuvin pe buna dreptate. Nu trebuie sa-i fie asa de usor sa vaneze suflete desi am putea spune ca experienta ei este atat de vasta, la fel ca populatia planetei. Mai intai, incepe prin a sta la panda inca de prin vremea adolescentei tale, pe urma asteapta momentul prielnic in care sa (te) atace, pana cand se decide sa se iveasca de dupa un colt si sa-ti sara in fata, napustindu-se asupra ta incat nu ai de ales si te predai. In acel moment esti obligat sa infrunti adevarul dureros: te-ai nascut sa fii vanat de EA. Te-ai nascut sa fii singur. Ne-am nascut sa fim bolnavi. Toti la fel, cu mici diferente de constiinta si de comportament. Unii sunt mai bolnavi ca altii, o parte sunt prea singuri sa-si vada boala ( pe acestia ii numim “singuri de bolnavi”), o alta parte sunt prea bolnavi ca sa se mai simta si singuri ( acestora le spune “bolnavi de singuri”) iar restul sunt cei mai nefericiti dintre toti ce sunt si singuri si bolnavi in egala masura ( acestia se auto-numesc “singuri- singuri si bolnavi- bolnavi”). Toti cautam lucruri marete care ar putea sa ne vindece. La sfarsit de drum, dupa ce am parcurs un traseu suficient de lung incat sa nu mai avem nici o putere, nici o vlaga in glas, cand suntem rapusi si slabiti, atunci cand nu asteptam decat sa vina sa ne ia si sa ne duca Dincolo, ne dam seama ca singuratatea este o boala incurabila. Si cea mai grea lovitura a vietii nu e boala in sine si nici plecarea, ci momentul in care aflam ca dragostea nu este antidotul singuratatii.
Nu stiu exact ce este dragostea dar tind sa cred ca este doar o alta boala. Asa ca, nu va mai inghesuiti, nu va calcati in picioare, nu va bateti cap in cap pentru un leac imaginar ce va promite vindecarea. Traim intr-o lume fara leacuri, doar cu boli. Nu le poti inlocui ci doar acumula.
Eu, ca toti oamenii, am deja o boala pe cap ce-mi ocupa tot timpul. Nu stiu din ce categorie de bolnavi fac parte dar stiu ca sunt singura, deci bolnava si cred ca imi este suficient. Ma voi opri aici dar respect bolnavii ce vor mai mult. Daca TU vrei mai mult, te respect pentru curajul tau!
Dar te rog, cheama medicul!!!! Numai El poate sa spuna cine dintre noi e mai bolnav… Oricum, chiar si fara avizul lui medical, amandoi stim ca in noi nu este nici urma de sanatate pentru ca sanatos nu e nimeni…
Mi-a trebuit ragaz ca sa imi dau seama ce insemana o raza de fericire, ce ma inunda de tihna atunci cand indraznesc sa privesc , sa ma opresc in loc si sa admir.
Cineva acolo sus , are o nesfarsita putere asupra-mi. Soarele imi este stea, calauza, indrumator pentru ca m-a prins in mrejele lui irecuperabil si pentru ca imi poate incurca toate circuitele emotionale pana la confuzie sau pana la nebunie depresiva in zilele in care imi impune jocul de-a v-ati ascunselea. Cine ar fi spus ca o cireasa de mai m-ar putea pune pe jar cu nesfarsita-i energie?
Numai o stea cu puteri egale cu infinitul marii poate rasari din ea, se poate ascunde dupa un munte si poate contura norii gri in moduri nebanuit de plapande, incat cerul sa devina un spectacol, un tablou nepictat inca pe pamant . Sa ma ierte toti artistii dar cred cu tarie ca numai El, Soarele prea curat, poate , si ramane singurul care poate, sa redea artistic doar cu niste raze luminoase o panza a carei frumusete nu va putea fi condensata pe aces mic pamant neputincios in fata schimbarilor si dorinteleor astrului maret.
De la o vreme, am avut minunata sansa sa-l privesc in totate ipostazele lui. Dimineata, cand cerul e prefacut intr-un covor moviu si pe urma devine de un orange visator; la pranz, cand e focos si arzator; si seara … Dar vai! Seara il iubesc cel mai mult. Apusul ma seduce, ma cuprinde cu razele lui calde si nevinovate. Inchid ochii si simt cum ma saruta, pe urma il las sa ma farmece si sa ma strapunga pana-n maduva oaselor, imi da fiori pe sira spinarii, imi inmuaie genunchii de ma ia cu ameteli incat nu mai stiu ce-i cu mine, iar cand m-aprind de-a binelea, atunci, dispare… Si asa raman singura, iar in frustrarea mea imi dau seama ca il iubesc si cand El nu e. Trebuie sa-mi lipseasca, sa ma sting de dor pentru a accepta ca de fapt, atunci il iubesc cel mai mult.
Soarele in amurg este unul dintre putinele lucruri pentru care merita intr-adevar sa traiesti. M-a facut sa ma indragostesc cu adevarat si irecuperabil. Il iubesc pentru ca atunci cand razele lui ma mangaie cu atat grija , cu ultimele lui zvacniri, ascunzandu-se, il simt cum se ascunde in mine , se prelinge pe pielea mea , imi curge prin vene , mi se duce la creier si ma face sa innebunesc de atat iubire, de atat bine. Numai soarele poate sa imi faca atat de mult bine, numai el imi da atat de des senzatia ca sunt fericita…
Sa fie asta fericirea? Nu indraznesc sa o definesc , de abia indraznesc sa ma bucur de ea. Pentru mine, soarele este tot. Imi vine sa-i cant , sa-l slujesc, sa ma supun. Dar pentru ca perfectiunea lui contrasteaza cu imperfectiunea mea de muritor, de om cu limite, pacate si slabiciuni, eu nu cant, nu-l slujesc si nici nu ma supun… de abia imi gasesc modeste cuvinte sa-i declar sentimentele mele curate, dragostea mea sincera…
Dragul meu Soare,
Stii de ce te iubesc eu cel mai mult la apus? Pentru ca atunci esti excesiv de romantic si faci in asa fel incat sa nu mai fie nimic in jur… ramanem doar noi doi si impresia ca sunt fericita. Te iubesc cel mai mult in amurg pentru ca vazandu-te disparand , adorm cu gandul la tine , cu impresia ca te port in mine si cu speranta ca maine e o noua zi, o noua sansa de a te revdea, de a te iubi, inca o iuluzie ca sunt fericita.
Stiu prea bine ca nu esti numai al meu , desi imi esti tot iar eu tie iti sunt putin, prin tine am invatat ca dragostea nu e echitabila asa ca nu am sa pretind vreodata printr-o gelozie absurda sa stralucesti numai pentru mine… Oricum, desi straluceti pentru toti , numai pentru unii stralucesti a fericire
Iar pentru asta , iti multumesc iubindu-te asa cum pot … sincer si modest!
PS in seara in care ti-am declarat iubirea, dupa ce te-ai ascuns, a plouat atat de tare incat m-ai facut sa ma intreb… sa te fi emotionat cuvintele mele pana la lacrimi?
Pentru “M”, cu drag mi-a zis… De drag m-a inspirat sa scriu de doruri necunoscute mie pana acum doua zile
Sunt atat de mica, sunt un punct marunt intr-un univers, pe care il vezi doar daca ai ochi de vultur. Desi nu cunosc toti vulturii, eu ii iubesc si pe cei pe care inca nu i-am cunoscut. Ii iubesc in avans pentru ochii lor ageri. In fiecare zi sper ca un vultur atent si puternic sa ma vada de departe, dar nu toate zilele imi sunt cu noroc pentru ca multi sunt orbi si restul nu vad bine. Nu ma ingrijorez. Eu am rabdare. Este doar o chestiune de timp.
Sunt ca o muscata rosie in geamul unei case batranesti. Cand te afli in fata casei , de la exterior iti dau lumina iar din interior iti dau caldura, tie trebuie doar sa-ti fie frig. Cand esti dezorientat este normal sa-ti fie frig, vino sa te incalzesc!
Sunt un cocos ce canta pentru cine vrea sa-l auda. Eu cant in fiecare zi: dimineata devreme, la amiaza, sau chiar si seara tarziu. Cant pentru toti cei cu urechile ciulite. Tu cand ai sa ma auzi?
Sunt o capita de fan pe un deal cu dor care asteapta priviri admiratoare. Toti trec pe langa mine dar nu toti se opresc. De ce esti grabit? Invata sa te opresti si ma vei iubi negresit!
Sunt un pod suspendat deasupra unui parau care uneori are apa tulbure. In zilele dupa ploaie, te rog sa nu te superi pe mine si pe leganarea mea. Nu fac decat sa-mi exprim bucuria atunci cand ploaia s-a oprit .Asa am invatat eu sa astept curcubeul: leganandu-ma vioi si pasional. Vino sa ne leganam, te invat eu ritmul!
Sunt aer curat de munte si-ti inund plamanii cu sanatate , iti redau rosul din obraji asta doar daca te incumeti sa ma respiri. Eu stiu ca te sufoci. Cand vei fi pregatit, respira!
Sunt cantari religioase ce se inalta la cer, icoane ce te privesc bland si care te asteapta sa-ti descoperi eul spiritual. Acel Eu adevarat, eul ce se se increde in El, in Dumnezeul prea bun. Hraneste-ti sufletul si roaga-te!
Sunt padure de brazi si ma mandresc cu verdele cel mai verde si binecuvantat miros de rasina. Asa-i ca verdele e strain de tine?
Sunt toate astea la un loc. Si poate mai mult de atat. Sunt atata de frumoasa pentru cei ce m-au vazut si acum ma iubesc, si ma doare sa stiu ca nu exist pentru restul care din ignoranta se prefac ca nu au nevoie sa ma vada. Pentru acestia eu am nesfarsita rabdare. Am invatat sa inteleg ca este un timp pentru toate. Iar tie cand iti va veni timpul sa incepi un drum ca la 21 de ani sau un alt drum ca la 42, ai sa tresari si ai sa ma vezi la incept in ceata , pe urma din ce in ce mai clar si vei sfarsi prin a ma iubi.
Pana atunci, eu astept …Te astept sa-ti spun “mai ramai!” iar tu sa-mi raspunzi, dupa ce ma vei fi vazut, ca nu ai de gand sa mai pleci pentru ca aici cerul tau e cel mai senin, pentru ca aici sfintii nu baga de seama ca esti stramb, nebun sau prost imbracat , pentru ca aici esti primit cu brate larg deschise, pentru ca doar aici te poti ingriji de sufletul tau si mai ales pentru ca numai aici iti dau un drum neinceput si te pun in fata lui pentru ca TU sa-l incepi cu tarie, hotarare si credinta.
Maine daca ai sa deschizi ochii iti pot fi Calea, Adevarul si Viata. Azi sunt Rabdare si te astept cu drag, cu mult drag pentru ca o data ce vei veni, am sa-ti intru in pori irevocabil, am sa-ti dau tihna pe care ti-o doresti iar tu in schimb, ai sa fii al meu pentru totdeauna. Eu sunt BUCOVINA, tu cine alegi sa fii? Un orb sau un vultur cu ochi ageri? Inpepe prin a fi vultur o zi si indragasteste-te de mine, vino , revino si ramai … am nesfarsite comori de daruit! Prin tine, cu tine voi fi mare!
Credeam ca am reusit sa dau pagina , eram chiar mandra de mine. Incheiasem capitolul , cartea , ba chiar mi-am spus ca voi incepe o alta carte. Am pornit-o departe. Mi-am spus ca va fi o carte mai frumoasa si mai plina de continut daca o voi scrie intr-un “departe” mai special. Sa nu crezi ca am fugit de tine ci doar am dat curs iubirii pentru o tara despre care am invatat din atlase mari de geografie si la care am visat uitandu-ma la poze ce vand vise… Mi-am descoperit chemarea aceasta ciudata imediat dupa ce ne-am cunoscut sau la putin dupa … De fapt, as vrea sa nu ma chinui sa pun evenimentele intr-o ordine cronologica. Ce rost are sa-mi ordonez dorurile marunte in functie de dorurile mai mari? Oricum ar fi sunt subiectiva, incoerenta si prea putin credibila. Nu vroiam nici atunci si nici acum nu vreau sa clasific nimic ci doar sa ordonez, sa-mi revad prioritatile si sa-mi vad de dorul mistuitor ce m-a adus in cele din urma in prea bunul prezent ce mi-e dat sa-l traiesc azi. Mi-as fi dorit sa te uit de tot sau macar sa incep prin a te uita putin. Reuseam sa nu ma gandesc la tine cateva zile , cateva saptamani. Imprevizibilul m-a facut sa ma indragostesc relativ repede de altcineva. Nu prea coincidea cu planul meu maret de a-mi urma dorul de tara din vis dar macar am avut din nou impresia ca iubesc. Ma inselasem, desigur. Insa, eram fericita ca incep a te uita. Imi pierdeam timpul proiectandu-ma intr-un viitor in doi cu un necunoscut. I-am spus cuvinte pe care as fi vrut poate sa ti le spun tie. Cum as fi putut sa ti le spun cand si tu imi erai necunoscut sau te cunosteam prea putin ca sa stiu cu adevarat cine esti?ce conteaza asta? Nu-i asa ca lucrurile cele mai frumoase, cele mai intime le spunem in mare parte necunoscutilor? Oricum nu am avut aceasta sansa. Sa fi avut ocazia , ti-as fi spus multe si marunte dar le-am strans in mine ca pe un morman de frunze uscate toamna pe care le maturi si le dai intr-un colt ca sa nu te incurce.
As fi vrut sa fie mai simplu sa te uit dar cand ma asteptam mai putin , imi treceai ca o sageata prin minte. Cate tulburari si cate stari de ameateala a trebuit sa invat sa maschez si sa depasesc. Refuzam sa recunosc ca inca erai ca o ceata groasa, stransa intr-un colt stingher de subcontient. Imi apareai in somn, te visam in diferite forme, luai diferite chipuri dar dimineata stiam ca iar te-am visat pe tine. In schimb, ma bucuram ca memoria mea slaba ma facea sa uit detaliile din vis pe parcursul zilei. Pe urma am inceput sa ma ocup cu nimicuri: depresii , lacrimi , dor de casa, de viata de inainte , de liniste, dor de o poveste frumoasa pe care nu am trait-o niciodata cu tine… Mi-a fost dor pana si de ce as fi putut sa fiu daca as fi ramas. Azi am depasit acest dor absurd pentru ca sunt sigura ca aceasta mi-e calea. Natura umana este indoielnica si cred cu tarie ca e bine sa ai indoieli ca sa iti intaresti starea de siguranta la care intr-o zi ajungi trangand o linie , o concluzie dand o fila sau trecand la scrierea altei carti asa cum mi-am propus eu sa fac.
Fiind la kilometri distanta sansele sa te vad in tramvai erau minime. Stiam ca din punctul asta de vedere nu trebuia sa imi fac griji sau sa-mi pierd timpul facand scenarii cu ce ti-as spune daca ne-am intalni intamplator pe strada. Nici de auzit nu aveam cum sa aud de tine pentru ca pierdusem orice contact. Dupa ce am lasat sa treaca timpul de voia lui si cicatricea s-a mai vindecat mi-am facut curaj sa iti scriu cateva randuri interesandu-ma de tine, vrand sa stiu ce mai faci asa cum o e normal intre vechii prieteni. De fapt, cred ca nici macar nu te-am intrebat ce mai faci ci doar ti-am scirs ca sper din suflet ca esti bine. Prin acest mesaj banal mi-am arata mie ca sunt capabila sa nu te mai urasc asa cum am facut-o imediat dupa tragedia in urma caruia mi-ai revenit asa de greu de a trebuit sa-mi recompun inima bucatica cu bucatica. Prin aceste cateva randuri ti-am aratat si tie ca vreau sa lasam loc de buna ziua. Am pregatit terenul in cazul in care intr-o zi ne vom intersecta si ti-am demonstrat ca nu voi da bir cu fugitii pe celalat trotuar. Prin niste randuri banale am ridicat un stegulet alb nu ca sa ma dau batuta ci pentru ca tu sa vezi ca nu-ti port ranchiuna si ca imi doresc sa iert, sa ne iertam traindu-ne viata separat dar impacati. Mi-am zi ca fac o fapta buna si ca imi fac mie un bine. Cred ca am regretat pentru ca pe urma m-am temut ca nu cumva tu sa fi crezut ca ti-am intors si celalalt obraz. In schimb mi-ai raspuns simplu, rece spunandu-mi ca esti bine si am inteles imediat ca esti cufundat in monotonie. La sfarsit m-ai “pupat” tot ca intre prietenii vechi. Randurile astea binevoitoare mi-au fost ca un pansament. Multa vreme credeam ca si tu ma urasti. Cate ganduri fara rost doar din cauza ca nu am avut sansa sa ne explicam…
Recunosc ca mi-ar fi placut sa aud ca esti la casa ta , ca ai gasit fata care te-ar fi facut mai fericit decat mine, ca ai gasit in sfarsit o “ea” care ti-ar putea da tot ceea ce eu nu ti-am dat din lipsa de timp sau de sansa… Mi-ar fi placut sa aud ca toate visele ti-au devenit realitate, mi-ar fi placut sa stiu ca ai o familie fericita si ca ai uitat si nu te mai gandesti la tot ce nu a fost si ar fi putut sa fie pentru ca asta m-ar fi obligat sa iau masuri radicale si definitive … Dar nu auzeam nimic, totul se intampla in mintea mea. Acolo a fost scena unde s-au petrecut cele mai multe dialoguri imaginare pe care le-am avut fara ca tu sa stii nimic. Si uite asa, mi-am fixat mintea pe tine , nu pana la stadiul obsesif al unei fixatii ci pana la fixatiile intelegatoare care te lasa sa traiesti dar care apar imprevizibil si sunt recurente incat sunt omniprezente in viata de zi cu zi. Ce imi mai puteam dori? Imi imparteam cotidianul cu tine doar ca pe un alt plan, un plan imaginar. Si totusi , imi doream ceva ce nu ai putut sa-mi dai si nici nu am fost in stare sa-mi iau singura – realitatea.
Realitatea mea era o viata departe , o carte noua in care credeam cu indarjire, un inceput senin umbrit doar de cativa nori trecatori pe care ii controlam destul de bine prin dorinta de a fi rationala. In luciditatea mea ma asteptam sa nu nu mai vorbim niciodata, decat ocazional in prea obisnuite dialoguri imaginare, asta pana intr-o zi cand un “niciodata ” de care eram atat de sigura s-a implinit. Ai revenit sa-mi spui ca ai gresit, prin vorbe prea putin alese incercai sa-mi explici cum ai inteles ca m-ai facut sa sufar ( esti ambitios sa vrei sa intelegi un infinit ) Uimita, am inceput sa glumesc , sa ezit, sa ma explic, sa umplul golul dintre noi, cu impertinenta mi-am imaginat pentru o fractiune de secunda ca povestea Cenusaresei se va termina cu bine si ca suntem facuti sa fim impreuna din moment ce dupa atatia ani ne-am regasit , ne-am asteptat , ne-am cautat pentru a implini iubirea ce a ramas ciobita, ghinionista si pierduta. Era finalul fericit la care visam, erau cuvintele pe care le-as fi vrut atunci…
Nu ai sa ma crezi probabil si nu te condamn pentru ca e dreptul tau sa crezi ce vrei. Imi doresc sa stii ca imi pare rau ca ai venit asa de tarziu, imi pare rau ca iertatrea pe care mi-o ceri nu mai are nici o valoare azi. In schimb, iti multumesc ca m-ai facut sa inteleg ca nu te mai iubesc , ca nu ai fost al meu si nici nu vei fi , ca nu suntem facuti unul pentru celalalt si ca incapatanarea unei iubiri fixiste iti trece dupa adolescenta iar golurile mari cat o prapastie nu se pot umple cu iertari, cu scuze, cu mii de cimpromisuri, cu amagiri sau cu intentii bune pentru ca unde dragoste nu e nimic nu e.
Azi spun cu mana pe inima ca am incheiat capitolul definitiv. Imi pare rau ca iti spun in scris ca mi-ai ramas doar in amintire. Nu mai am nimic din ce a fost candva “noi” nu mai am sentimente inaltatoare. Ti-am dat dragoste candva, te-as fi coplesit cu toata puterea mea de a iubi sincer si patimas insa azi iti dau ce mi-a ramas … un “nimic” coplesitor si fara pic de patima …
Suferinta ce candva a fost infinita s-a transormat in regret infinit. Regret ca prima mea carte a fost atat de nereusita si foarte diferita de cum imi imaginam eu prima drafoste in copilarie, regret ca in toti acesti ani am crezut ca esti iubirea vietii mele, regret infinit ca e prea tarziu acum, regret ca nu mai simt nimic decat nostalgie,regret ca nu am incheiat acest capitol mai devreme… Infinitul regreta cu mine dar te rog , tie sa nu-ti para rau dupa ceea ce n-a fost! Invata si tu sa inchei capitolul, treci peste , uita-ma pentru ca in curand va veni o “ea” ideala.
Fii pregatit si iubeste-o la timp…
Niciodata. Acesta cred ca este cuvantul care m-ar ajuta sa exprim cel mai bine punctul in care ma aflu acum. Punct mort , punctul zero, momentul de criza existentiala… Fiecare il numeste in alt fel dar la final inseamna acelasi lucru : vid.
Particularitatea viitorului este faptul ca nu te lasa sa stii unde te va purta, ce iti rezerva. Este atat de imprevizibil incat este greu sa-l ghicesti iar cand faci pronosticuri sau planuri , se dovedesc a fi false.
Asa se face ca, niciodata nu mi-am inchipuit ca voi ajunge aici. In fata unui gol care imi urmareste stomacul pretutindeni. Asa cum se intampla sa ma urmareasca un nod permanent in gat care uneori imi sugruma vocea. Deseori ma intreb daca nu cumva m-am nascut cu acest blestemat nod in gat . Nu am de unde sa stiu dar, tind sa cred ca da, din moment ce, din totdeauna il stiu acolo. Il simt ca o franghie in jurul gatului care ma impiedica sa vorbesc, sa respir. Ei bine, macar eu stiu ca nodul intotdeauna preceda lacrimile iar putinii oameni care s-au nascut cu el in gat sunt atat de fragili incat un singur pas gresit ii duce la plans. Putem numi acesti oameni hipersensibili si extrem de vulnerabili insa eu cred ei ca sunt “alesi”. Ei sunt cei care vor plange nu pentru a se elibera ci pentru ca prezenta nodului favorizeaza plansul si obliga la plans. Ei vor plange pentru a exprima ceea ce putini sunt capabili sa inteleaga sau sa faca. Evident ca oamenii “alesi” sunt greu de inteles. Poate ca si de asta se regasesc plangand. De fapt cand plang, reusesc sa uite pentru o secunda ca nodul exista si se concentreza pe altceva . Bineinteles ca dupa atata experienta , este si o chestiune de tehnica. Ar fi si rusinos sa nu-si doreasca sa se perfectioneze in ceea ce stiu cel mai bine sa faca : sa planga.
Am aflat de curand ca, nu putine sunt persoanele care ii invideaza pe “alesi” . Aceste persoane nu au aceeasi usurinta intr-ale plansului. Este de inteles, nu este menirea lor. In schimb, le propun o solutie: este suficient sa aiba o inima ( din orice alt material in afara de piatra) , sa priveasca in jurul lor cu atentie si restul vine de la sine. Parca si vad lacrimile prelingandu-se pe obrajii lor. O data ce ai curajul sa privesti in jur, din momentul in care iti dai valul de ignoranta din fata ochilor , in mai putin de doua secunde gasesti o multitudine de motive de plans. Povesti triste, deznadejde, amaraciune, timp neiertator, natura nervoasa , razboaie, si peste toate astea se mai adauga un strat gros de ura si manie. Este adevarat. Cu totii innotam intr-o mare de motive de plans. Arta unora este cum sa faci sa nu te inneci in aceasta mare de motive , in apa neagra si trista care reuseste sa inghita pe cei mai slabi. Ati inteles! Cei slabi sunt cei care se lasa inghititi , cei care aleg calea cea mai usoara. Isi iau viata si se duc intr-o alta mare, de data asta rosie cu valuri de flacari. Sigur va veti intreba ce legatura au toate astea cu viata mea? Ei bine, pentru ca imi traiesc viata fara sa mi vina sa cred. Mirarea ma lasa fara glas pentru ca niciodata nu mi-as fi inchipuit ca voi ajunge in punctul in care totul este gol. O sa va para fara sens dar vidul asta ma urmareste . Poate ca ochii mei au transformat toata aceasta trista realitate intr-un vid imens. Toata disperarea celor din jur devine vid . Paradoxul este ca acest gol din jurul meu ma umple cu toate motivele apelor celor mai negre care te indeamna la plans. Asadar , ati ghicit. Vidul exterior incita la o plenitudine interioara. O data ce raman singura, vidul ma umple iar ochii mi se robotizat pentru ca pana si ei au inteles aceasta inscenare. Plang pentru toti ranitii , pentru toate povestile triste spuse si nespuse , pentru toate catastrofele sufletului meu si a altor suflete chinuite. Lacrimile curg ca intr-un proces mecanizat si industrial. Si simt ca, daca as incerca sa ma opresc din plans e ca si cum s-ar aduna lacrimi neplanse, suspine nerostite care intr-o zi vor cauta sa explodeze asa ca prefer si aleg sa plang. Eu sunt responsabila. Eu sunt cea care trebuie sa exprime tot . Sa las sa curga disperarea si poate ca prin mine intr-o zi se vor mai calma aceste ape negre.
Dragilor, nu am vrut sa v-o spun direct dar, cei pe langa care treceti zi de zi pe strada. Cei care nu plang, cei seriosi care se tin drepti si par de neatins au trecut si eu prin asta. Au fost si ei candva in punctul mort. Au fost si ei responsabili la un moment dat de toate motivele de plans care vroiau sa vorbeasca , sa se exprime , sa iasa la iveala prin ei su cu ajutorul lor. Insa, au depasit momentul critic. Nu stiu prin ce siretenie nici prin ce mijloc. Ramane un secret de taina. Un mare mister. De multe ori ma gandesc si imi spun ca acesti oameni au fugit de responsabilitate. Au fost asa cum suntem toti instinctiv: egoisti. Au dat curs egoismului si s-au gandit ca este o povara prea mare sa fii vocea nefericita care plange si plange fara sa mai stie sa se opreasca vreodata. Cum , necum s-au strecurat si au reusit sa scape de responsabilitatea apasatoare. Insa, marea dificultate este sa inveti sa traiesti cu mustrarile de constiinta. Cum sa te privesti in oglinda dimineata stiind ca de fapt aveai o menire si ai inlaturat-o pentru ca nu te avantaja. Cum ai putea sa razi cand de fapt ar trebui sa plangi in numele tuturor? Cum sa traiesti cu o constiinta incarcata , grea , patata? Simplu. Acesti oameni eu cred ca nu au constiinta. Deci nu exista nici un secret . Am incetat sa ma mai intreb prin ce metoda ai depasit punctul critic. Tot ce stiu este ca au dat dovada de egoism dar mai ales de curaj si au privit drept inainte spre ceea ce ii interesa. Oamenii astia cred ca au castigat, au reusit pe toate planurile intr-atat incat devin intimidanti si indraznesc chiar sa domine lumea. Oamenii acestia sunt peste tot: pe strada, la scola, la serviciu, in casa, in pat. Va veti intreba unde sunt oamenii slabi si cum de reusesc sa traiasca in asemenea conditii. Ei bine, oamenii slabi ii gasim tot in oamenii care intimideaza, ascunsi in sufletul invingatorilor. Ei au fost slabi in trecut , au depasit momentul vulnerabilitatii si au sters toate urmele slabiciunii lor, sau cel putin toate urmele care ar putea fi vizibile. O alta categorie de oameni slabi sunt cei “alesi” care isi asuma rolul si care inteleg intr-un final ca acest punct critic este viata insasi.
Asadar, cazul meu nu e tragic si nici singular. Nu vreau compasiune. Nu vreau sa scap. Am incercat doar sa dau un nume punctului tragic, vidului si m-am gandit sa-i spun generic DESTIN. Voi continua sa plang dar nu o voi face ca pe o obligatie si nici ca pe o meserie ci din suflet pentru ca, desi credeam ca niciodata nu voi intelege, azi am inteles. Acesta este rolul meu: sa respir plangand prin toti porii, sa suspin lung in numele tuturor, sa-mi traiesc viata fara sa-mi vina sa cred.
Cand vrem sa vorbim de ceea ce ar putea face o mama pentru copilul ei cred ca ar trebui sa reinventam sensul cuvantului “tot” sau “mult” sau “orice” .Cred ca ar trebui sa dam o doza de infinit in fiecare dintre aceste cuvinte si atunci poate ne-am apropia putin macar de adevar. In realitate, cred ca sacrificiul si dragostea unei mame merge peste imaginatia noastra limitata. Si cand ma gandesc ca faptele concrete nu constituie decat o mica parte din acel “tot” reinventat.
Mama mea stiu ca ma iubeste pentru ca se gandeste la mine neincetat. Gandul ei este mereu la mine asa incat nici nu ma mai mir de ce se confunda sau se suprapune cu gandul meu. O simt asa de aproape cand suntem intr-un gand! Desi suntem diferite , stiu ca suntem la fel atunci cand ma regasesc in gandurile ei. Impreuna suntem una si aceesi.
Mama mea stiu ca ma iubeste pentru ca ma iarta ,si ma iarta, si ma iarta, ori de cate ori gresesc iar eu niciodata nu am sa pot sa-i cer iertare indeajuns pentru tot ce am facut cu voie sau fara de voie.
Mama mea ma iubeste pentru ca intreaga ei viata sunt eu. Deaceea ma ajuta, ma incurajeaza si crede in mine mai mult decat oricine altcineva , deci nu voi fi niciodata singura, indiferent de deciziile mele.
In final, am sa incetez sa mai caut motive … Eu stiu ca ea ma iubeste pentru ca pur si simplu o simt, iar emotiile si trairile acestea sunt prea puternice si intense pentru a putea fi insumate in cateva cuvinte.
De fapt, poate ca ea ma iubeste pentru ca simte ca si eu o iubesc nespus pe ea. Iar daca vreodata am trecut prin vesnicile si chinuitoarele intrebari existentiale cu privire la sensul si rostul vietii mele, azi m-am hotarat sa-mi dau un raspuns. Sensul meu in viata e sa ii arat cat de mult o iubesc, sa caut cuvintele potrivite sa-i multumesc pentru tot ce face pentru mine cu atata dragoste si devotament, si sa fac din fiecare zi o ocazie speciala prin care sa-i arat cat de mult inseamna pentru mine… Un “Te iubesc, mama!” nu trebuie sa astepte 8 Martie pentru a putea fi spus , asa ca vreau sa fac din fiecare zi un 8 Martie!
Si daca toti o spun banal, prin modestele cuvinte “te iubesc”, eu imi propun sa gasesc un singur cuvat care sa insumeze recunostinta, dragoste, profunzime, caldura, zambet, sinceritate, lumina, mangaiere, si prin care sa-i pot descrie mamei locul pe care ea il ocupa in inima mea.
In cautarea acelui cuvant , am sa fiu si eu ca toti ceilalti si am sa spun simplu si curat TE IUBESC!
Vrei sa stii cum? Fara incetare! Vrei sa stii cat de mult? Cat linia orizontului!
Tu cum si cat o iubesti pe mama ta? Dupa ce ti-ai raspuns, intreaba-te daca ea stie …
Si uite ca e toamna iar…
Aceleasi tristeti, poate doar cateva noi dar tot la fel de triste… Aceeasi rutina, aceleasi ganduri catre o vara care a trecut si care e foarte departe in urma…
Ochii nu-mi mai stralucesc si am indrazneala si chiar obraznicia sa dau vina pe anotimp … Ar trebui sa iau exemplul frunzelor. Cred ca ele sunt cele mai impacate cu soarta ce le-a fost data. Ele parca stralucesc si mai frumos atunci cand sunt aramii sau galbene iar cand cad sunt asa de linistite si de impacate cu moartea lor incat se lasa purtate de vant . Saracul vant ce le-ar putea spune pentru a le consola? Eu ce as spune in locul lui ?
Inca o intrebare pe lista intrebarilor care asteapta o primavara in care voi avea macar “niste” raspunsuri …
Intre timp vreau doar sa spun ca m-am hotarat: toamna aceasta nu te mai caut, ci ma caut cu o infinita speranta si cu dorinta de a ma gasi. Sigur ca nu e usor, mai cu seama atunci cand ploua marunt si des.Insa vreau sa vad ploaia ca pe un pretext pentru a ma gasi. Si daca totusi mi-e greu sa-mi gasesc curajul si taria de a ma gasi , atunci voi avea macar un pic de recunostinta…
Draga mea toamna draga,
Am sa ma adresez direct tie, fara ocolisuri si fara ezitare. Iti iubesc frunzele tale cu care acoperi pamantul si cu care ma descoperi asa cum sunt , mica si infrigurata. Mi-am dat prea bine seama ca asta nu e decat un plan. Vrei sa-mi fie frig pentru a ma incalzi cu soarele bland care imi mangaie cu grija obrajii. Vantul pe urma iar ma face sa simt raceala iar ploaia, draga de ea, ploua in mine direct si fiecare strop ma face sa iti ingenunchez pentru a te implora sa-ti mai arati inca o data , macar , razele de soare.
Daca ai sti tu cat de mult ne asemanam… Nici eu , nici tu nu stim sa fim constante. Atunci cand e prea multa ploaie urmata de un soare neasteptat de generos pentru luna lui octombrie , atunci, reusesti sa derutezi pe toata lumea. Unele frunze deja au apucat sa cada , altele urmeaza, iar pana atunci asteapta tacute bucurandu-se de lumina. Unele flori mai au curajul sa infloreasca desi, fara mila isi gasesc sfarsitul printr-o noapte de bruma rece. De aceea imi doresc mult sa-ti gasesti un echilibrul, dar imi spun ca totul face parte din plan , si mai ales din farmec… Bineinteles ca esti constienta de farmecul tau … de asta te joci cu toatea lumea. Insa, pentru ca vreau sa te provoc , iti vin cu o rugaminte indrazneata : Draga mea toamna, anul asta ,FII TARZIE si iti voi fi recunoscatoare daca nu toata viata , atunci macar pana la anul…
Cu drag ,dar mai ales cu dor, ( pentru ca trezesti in mine nenumarate doruri prin nenumaratele ploi care au fost si care urmeaza de acum inainte), ma semnez drept o admiratoare de a ta anonima …
( ce rost are sa ne mai incurcam in semnaturi cand ne cunoastem asa de bine desi nu ne stim demult?)
PS- Asadar , am hotarat sa nu te mai blestem atunci cand mi-e frig , sa nu te mai condamn atunci cand nu te inteleg, sa nu-ti mai dau sfaturi … Vreau doar sa-ti spun ca iti sunt recunoscatoare pentru ca ma faci sa ma caut si pentru ca te iubesc desi nici eu nu stiu bine de ce …
Ei bine, acum ca ti-am scris, stiu ce spune vantul frunzelor atunci cand ele cad spre a muri: “Va asteapta o alta viata si alta moarte toamna viitoare” …
Pe mine ma asteapta alta cautare, poate alte descoperiri, pe tine te asteapta alte rigaminti si o nesfarsita mea recunostinta pentru ca existi …
Mi -am indreptat privirea spre cer. Am facut asta ori de cate ori am avut ocazia si ragazul sa dmir pe indelete cel mai frumos peisaj. De fiecare data cand ma simt mica , ma uit la nori .Nu stiu de ce dar imi place sa cred ca si ei se uita la mine foarte des… Eu imi inchipui ca ei traiesc intr-o lume mai buna iar ei isi doresc macar o data sa vada cum e in lumea cea prea putin buna.Fiecare dintre noi isi doreste ceea ce nu are asta nu din cauza ca i-ar lipsi ceva neapart ..ci pur si simplu din dorinta de a incerca si alte senzatii , de a trai ceva ce nu a mai trait nici un om sau nici un nor.
Desi au diferite forme, ca si oamenii , in principiu par toti la fel. La fel de amenintatori si rauvoitoti atunci cand vestesc ploaie. Iar cand sunt albi si pufosi ne-am dori sa nu fie deloc si sa ne lase cerul senin asa cum se cuvine sa fie in acea lume “mai buna”. In zilele de vara cand este cerul senin, atunci avem impresia ca stim ce-i perfectiunea. Albastrul deschis ne pare perfect incat uitam ca norii au existat vreodata… Doar uneori ne gandim la ei cu bunatate si intelegere , atunci cand invatam ca nu putea trai numai cu mult soare si cu perfectiunea seninatatii unui cer linistit si bleu deschis, pentru ca ne trebuie si ploaie si norii mari gri ,grei, intunecati si plini de picaturi. Aici gresim ..nu suntem capabili sa vedem calea de mijloc sau mai bine zis cine e la mijloc, ce e important si de ce . Norii nu sunt doar mesagerii ploii si nici sclavii care merita sa fie dati la o parte sau sa fie luati la intrebari de fiecare data cand nu este destul soare pe cat ne-am dori. Nu putem jongla cu ei si nici nu ar trebui sa-i jignim dandu-i la o parte doar pentru ca ei sunt multi si acopera cerul iar “perfectiunea ” este un cer curat cu un soare generos.
Desi sunt multi , sunt convinsa ca nu sunt mereu aceeasi. Fiind asa nedreptatiti, si principalii responsabili pentru timpul urat, mor pe rand, unul cate unul … Daca am sti ca ei mor, atunci am mai vedea perfectiunea asa? Bineinteles ca ei fug de aceasta perfectiune, sau mai degraba , sunt alungati , goniti … Eu , in schimb, nici nu caut perfectiunea . E de ajuns sa-mi gasesc linistea prinvind in sus, catre norii pufosi si albi, mai albi decat sperantele mele, care nu acopera, ci din contra , descopera cerul. Poate fi interesant sa facem cu totii acelasi lucru. Poate doar asa ne dam seama ca norii pentru a nu mai fi gri si urati trebuie priviti dinspre soare si atunci ne vom lumina nu doar fetele ci le vom lumina si lor moartea… murind impacati ca inca mai sunt ochi care sa le vada fumusetea…